Advertisements

Crize și oameni

Poate că n-aș fi observat că e vreo mare criză în oraș, dacă n-ar fi fost oamenii. În puținele momente în care mai poți să-l străbaţi de la un cap la altul, orașul arată ca într-un episod hiper-real şi, în același timp, puţin cinematografic, al unei distopii. Crizele ca și crizele, or să se ţină de-acu` una după alta – dar oamenii!

Ei vor fi cei care-ţi vor aminti mereu că e pe undeva o criză (sanitară, după care va urma și cea economică), chiar şi-n momentele tale de acalmie. Deşi, cu distanţarea socială ai crede că în special omul singur sau interiorizat s-ar putea reevalua un pic. Poate că atunci ar fi putut reacţiona altfel. Poate că n-ar fi trebuit să fie atât de radical în situația aia sau în cealaltă (nu capitală!).

Poate c-a scăpat printre degete o parteneră nemaipomenită, din închipuirile sale. Poate că a rănit oameni gratuit. Poate poate. Numai că: inerţiile noastre sunt mari, din cauza bagajelor emoţionale pe care le purtăm. Trecutul omului e un fel de pietroi, un bolovan pe care-l poartă cu el, până reuşeşte să-l sfarme şi să reţină doar orele bune din el. De ce sunt toate astea importante?

Ca să nu mai rănim oamenii gratuit. Poate unii aşa se eliberează de propriile spaime, dar toate comportamentele astea despre care scriam pe-aici se propagă în societate. Iar cauza lor nu sunt altceva decât spaimele, în forme lor deloc pure. Frica de singurătate, de noi înșine, de boală. Iar toate aceste frici generează adrenalina, ceea ce duce la scăderea imunității.

Aici e buba, că ne pierdem, odată cu toleranța față de ceilalți, și simțul umorului. Ce va fi cu cei crizați deja, când / dacă am avea (Doamne ferește!), 1000 de morți pe zi, ca-n Italia sau Spania? Vor face ca trenul, se vor interna direct la nebuni? Probabil (dacă vor găsi loc pe secție), dar nu înainte de-a-și vărsa ca și până acum spaimele în capul celorlalți.

Advertisements

Leave a Reply